Jungla fiarelor cu sânge rece

   Mi-ar fi extrem de comod să fac pe artistul şi să fandez cu joc de gleznă spre tabăra şocaţilor, ba chiar a sideraţilor loviţi cu leuca la scăfârlie după cumplita crimă din Capitală, unde un taximetrist a murit prin deces cauzat de către un proprietar din tată-n fiu pe unicul loc de parcare. Ei, bine, nu sunt! Mai mult decât atât, nesimţirea mă lasă-n neclintire emoţională şi după abominabila crimă comisă în ţara care pretinde că din vintrele sale s-ar fi născut democraţia şi posibilităţile cu nemiluita, pomenind-o aici pe stimabila SUĂ, unde un posesor de creier cu circumvoluţiuni aplatizate i-a aplicat câteva corecţii fizice pe bază de pumni şi picioare propriei mame, până când aceasta şi-a dat sufletul însoţită de regretul că şi-a permis să ia de la gura copilaşului de fo 18 anişori telecomanda de la nu ştiu ce joc video.

   Mărturisesc totuşi că pentru al doilea caz, coşmarul din visul american, mă zgândăre pe la sufleţel cu un ghiont de mâhnire şi regrete, fiind vorba de o femeie, îndeobşte mamă şi, asta este!, vibrez pe acest segment, oricât de băţos m-aş da. Referitor la episodul mioritic, cu măcelul din parcare, să avem pardon! Subiectul principal al poveştii cu final previzibil într-o ţară unde mitocănia a devenit o virtute, o calitate, un modus vivendi aş spune să fără risc vreo eroare, derivă în mod evident de la violenţa, intoleranţa şi subcultura promovate asiduu pe toate canalele (la propriu şi figurat deopotrivă) mass-media românească. Da, ştiu, nu numai în România rating-ul sau tirajul dau consumatorului de sânge grupa sangvinică infestată cu toxină abrutizantă, dar mă voi repeta pentru a enşpemia oară cu întrebarea - naivă, imbecilă, n-are a face cum o veţi considera! – „De ce România chiar trebuie să importe totul, absolut totul, fără un dram de discernământ, iar acest TOTUL să fie fatidic de malefic?”  Chiar nu înţeleg! Doamnelor, domnilor, am ajuns din acea „gură de Rai” să ne închinăm prin biserici cu pumnalele la brâu? Doamne, iartă-ne şi fereşte-ne!

   Mai revin puţintel la bătaia aia pentru locul de parcare. Auziţi unde am ajuns, PARCAREA, un metru de bordură! Cică tărăşenia ar fi început, conform uzanţelor, cu câteva pomeniri de mame, multă carne vârâtă prin frigiderele ambelor părţi contractuale din altercaţia cu pricina şi o refulare hormonală cu scuipături. Apoi, domnul taximetrist ar fi părăsit locul de muncă aflat la volan, fiind strâmtorat prin dilatare musculară. Celălalt mahăr de şmecher uniform în gândire a profitat de unicul avantaj pe care-l mai avea în arsenalul dăruit de natură, respectiv doi bicepşi mai forţoşi şi ceva agilitate suplimentară, graţie vârstei încă fragede în raport cu a celui ce avea să-şi dea duhul pe caldarâmul bucureştean. Pusă una peste alta, este cert că taximetristul n-a coborât din maşină să-l frecţioneze pe spate cu Revulsin, ci să-i potlogărească nişte conopide în plină meclă tânărului beligerant, nu-i aşa? Ee, ghinion de neşansă, a tras lozul necâştigător! Ceea ce mă surprinde cu adevărat, dar tot nu mă siderează, este faptul că acesta este al nu ştiu câtelea caz de violenţă în jungla unui trafic de infern pe fondul unei absenţe cvasitotală a echipajelor de poliţie, de orice fel ar fi ea. Completez retorica anterioară cu o informaţie banală, dând un exemplu la întâmplare: În parcarea de la Circa 7 Poliţie Bucureşti sunt, zilnic, opt maşini inactive. Opt ori doi agenţi…egal 16 poliţişti care, cu siguranţă, îşi fâţâie fesele pe scaun, cu un „Solitair” pe monitor.

   În schimb, „Terminatorul” fără număr din ogeacul unchiului Sam nu este nimic mai mult decât exemplificarea unui curs firesc pe care omenia îl parcurge către demenţă. De ce este firesc? Este firesc pentru că este un proces de îndobitocire a fiinţei umane început cu ani de zile în urmă şi căruia din ce în ce mai puţine progenituri ale speciei, zise supreme, se mai pot împotrivi. Violenţa, cruzimea, bestialitatea, mutaţia intelectuală plus ceilalţi vectori ce definesc statutul involutiv s-au regăsit în meniul zilnic administrat cu predilecţie generaţiei tinere, cu atât mai mult celei din „Lumea liberă şi civilizată”. Nu are rost să înşir aici „sursele” nesecate de inspiraţie de la care sunt adăpate fiarele zilelor de mâine.

   Făceam mai sus o referire subtilă la o scuză (condamnabilă fără doar şi poate în viziunea mea!) ce circulă prin redacţii: „Dacă cititorul (fiind lansată de un pretins corifeu într-ale scrisului) vrea sânge, noi îi dăm sânge!” Sunteţi tari, neamule! De ce nu v-aţi născut voi, cu scris şi cu tiparniţe cu tot, pe vremea lui Dracula? Era trai pe vătrai, oho!  Şi mai stric o întrebare pe cârca voastră cocârjată de grija cititorului: „Dacă tot o ţineţi dintr-o hemoragie-n alta, de ce nu încercaţi la un centru de recoltare?” Acolo logoul sună cu adevărat umanitar: „Daţi o şansă vieţii!” Voi, unii dintre voi, o luaţi! De şansă vorbesc, de  şansă!