29 decembrie 2011

La ceas de bilanţ








   De fiecare dată când ne pregătim să trecem pragul dintre ani, aruncăm o ultimă privire în urmă, retrospectiv, punând în balanţă ce şi cât am realizat pe parcursul celor 365 de zile sau, după caz, cu una-n plus, după cum îi este cheremul lu’ februarie. Chestia asta s-ar numi bilanţ, chit că puţini dintre noi se pricep la contabilitate. Totuşi, cum-necum, mai academic sau nu, mental sau pe hârtiuţe, trecem în revistă coordonatele de bază: intrări, ieşiri şi ce ne-a rămas, adică…profitul.

   Când profitul este cât de cât pozitiv, îi mulţumim Anului pentru dărnicia sa. În caz contrar, punem o dioptrie în plus şi ne concentrăm atenţia către Anul ce va să bată la uşă, nutrind speranţe noi, la care adăugăm şi restanţele trecute. Că a fost bun sau rău, tradiţia face să închinăm un pahar de ghiurghiuliu Anului ce-l vom da la spate, fie a iertare, fie a recunoştinţă. În schimb, pentru Anul Nou şi viguros destupăm cu „poc” o sticlă de şampanie, din care jumătate ţâşneşte pe faţa de masă sau pe podea, iar dacă traiectoria dopului a ratat moaca vecinului de masă, nu acelaşi lucru se va întâmpla şi cu lustra. Dar, ce contează? Este micul nostru lux şi o primă mită, la care sperăm ca Anul nou să pună botu’ a înduplecare.

    În principiu, bilanţul acesta ne priveşte direct şi personal. Ce sare din schemă, hmm!, devine subsidiar, având o relevanţă rece şi prea puţin interesantă. Scoase din contextul general, împlinirile şi realizările individuale ne fac să credem că ne-am descurcat mai bine, că am fost mai băftoşi, că ne-a mers mintea mai abitir decât altora sau, pur şi simplu, că am fost mai iubiţi de soartă. Când punem buza umflată pe stacană, dăm vina pe ghinion. Oricum, ca naţiune, românii fie că scot repede de la inimă rateurile, fie că iartă cu uşurinţă renghiurile ursitoarelor, ceea ce, să recunoaştem, nu-i tocmai rău, căci, nu-i aşa?, iertarea păstrează sufletul curat.

    Punând la concret punctul pe „i”, bilanţurile de prin încoace 2009 n-ar merita omagiate nici cu vinul de buturugă, nici cu băşicoasa şampanie, ci cu mătrăgună. Sigur, or fi şi câteva excepţii, nu spun că nu, dar, ca linie generală, cam asta ar fi realitatea. Dacă, pe ici, pe acolo, ceea ce n-a curs măcar a picat, am putea spune că, mulţumind lui Dumnezeu!, am scăpat la mustaţă de la scufundarea (derapaj sau colaps, sinonimele academice ale … hârdăului pân’ la gât) economico-financiară, deşi, după cum gâfâie UE, să nu punem a sărbătoare şi să ne ţinem brăcinarii cu ambele mâini că de-o fi să ne cază nădragii, viol scrie pe curu’ nost’. Pusă una peste alta, 2011 a fost un an…ciudat, plin de fiţe şi de imprevizibil, dar care (ca o părere personală) mi-a părut că a trecut foarte repede. Am evitat în ultimul moment să spun că a fost un an urât, dat fiind faptul că (tot cu titlu personal) am avut şi momente bune, însă, mărturisesc!, au fost precum condimentele presărate pe un sandviş cu parizer dietetic. Totuşi, voi rămâne cu încăpăţânare pe baricada optimismului, iar acum, la ceas de bilanţ, voi bifa un semn plus algebric, având în vedere faptul că, uneori, suma dintre două minusuri are ca rezultat final o valoare „uşor pozitivă”.
   Aşadar, să ne pregătim cum se cuvine să-l întâmpinăm pe 2012! Un An Nou, cu noi speranţe, cu noi orizonturi. Revenind la tradiţie, pe lângă sumedenia de bucate şi vestimentaţia de gală, ne vom deschide sufletele către cei dragi cu cele mai alese urări, din care, cu siguranţă, nu vor lipsi cele de sănătate, fericire, noroc, împlinirea tuturor dorinţelor, linişte şi pace, plus multe altele, toate izvorâte dintr-o certă dragoste şi iubire pentru apropiaţii noştri.

   Să ne ajute Dumnezeu!

Un comentariu:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.