Tic-Tac, la prag de ani

    De fiecare dată când ne pregătim să trecem pragul dintre ani, aruncăm o ultimă privire în urmă, retrospectiv, punând în balanţă ce şi cât am realizat pe parcursul celor 365 de zile sau, după caz, cu una-n plus, după cum îi este cheremul lu’ februarie. Chestia asta s-ar numi bilanţ, chit că puţini dintre noi se pricep la contabilitate. Totuşi, cum-necum, mai academic sau nu, mental sau pe hârtiuţe, trecem în revistă coordonatele de bază: intrări, ieşiri şi ce ne-a rămas, adică…profitul.

   Când profitul este cât de cât pozitiv, îi mulţumim Anului pentru dărnicia sa. În caz contrar, punem o dioptrie în plus şi ne concentrăm atenţia către Anul ce va să bată la uşă, nutrind speranţe noi, la care adăugăm şi restanţele trecute. Că a fost bun sau rău, tradiţia face să închinăm un pahar de ghiurghiuliu Anului ce-l vom da la spate, fie a iertare, fie a recunoştinţă. În schimb, pentru Anul Nou şi viguros destupăm cu „poc” o sticlă de şampanie, din care jumătate ţâşneşte pe faţa de masă sau pe podea, iar dacă traiectoria dopului a ratat moaca vecinului de masă, nu acelaşi lucru se va întâmpla şi cu lustra. Dar, ce contează? Este micul nostru lux şi o primă şpagă la care sperăm ca Anul nou să pună botu’ a înduplecare.

   În principiu, bilanţul acesta ne priveşte direct şi personal. Ce sare din schemă, hmm!, devine subsidiar, având o relevanţă rece şi prea puţin interesantă. Scoase din contextul general, împlinirile şi realizările individuale ne fac să credem că ne-am descurcat mai bine, că am fost mai băftoşi, că ne-a mers mintea mai abitir decât altora sau, pur şi simplu, că am fost mai iubiţi de soartă. În caz contrar, când punem buza umflată pe stacana semiplină, dăm vina pe ghinion. Oricum, ca naţiune, românii fie că scot repede de la inimă rateurile, fie că iartă cu uşurinţă renghiurile ursitoarelor, ceea ce, să recunoaştem, nu-i tocmai rău, căci, nu-i aşa?, iertarea păstrează sufletul curat.

   Punând la concret punctul pe „i”, bilanţurile de prin încoace 2009 nu meritau omagiate nici cu vinul de buturugă, nici cu băşicoasa şampanie, ci, mai degrabă, cu ceai infuzat de mătrăgună, pentru afect biliar şi gastrointestinal. Or fi fost şi câteva excepţii, nu spun că nu, deşi, după aglomeraţia de pe la penitenciare, aş fi tentat să cred că tâlhăreala şi jaful se apropie de faliment. Aiurea, bat câmpii!

   Spus pe şleau, 2013 a fost un încă un an…ciudat pentru naţie. Exceptând scandalurile politice, economice sau pe tărâmul showbiz-ului cu târfe, manelişti şi tot felul de rataţi intelectual, n-am putea bifa nicio realizare şi niciun progres al ţării. N-am luat schengen-ul, dar nici mahalaua n-am părăsit-o. O, da, parcă şi aud: „Da’ ce, esete vina noastră, a cetăţenilor? Nu, jigodiile alea de la cârma ţării ne ţin cu capu’-n closet!” Exact ce spuneam mai sus: altu-i de vină, niciodată YO?

   Să le dăm pe pustii de necazuri şi nemulţumiri şi să ne pregătim cum se cuvine să-l întâmpinăm pe 2014! An Nou, cu noi speranţe, cu noi orizonturi. Revenind la tradiţie, pe lângă sumedenia de bucate şi vestimentaţia de gală, ne vom deschide sufletele către cei dragi cu cele mai alese urări, din care, cu siguranţă, nu vor lipsi cele de sănătate, fericire, noroc, împlinirea tuturor dorinţelor, linişte şi pace, plus multe altele, toate izvorâte dintr-o certă dragoste şi iubire pentru apropiaţii noştri.

Să ne ajute Dumnezeu!